“ Daca nu faci hituri, nu existi!”

Putine sunt persoanele care ajung in sufletul celorlalti de fiecare data diferit. Si daca i-ai cucerit din prima clipa, e imposibil sa nu le daruiesti o muzica de calitate cu fiecare melodie lansata. 3rei Sud-Est intra in inimile noastre ca la inceput. Simtiti din randurile care urmeaza :

- Cum arata muzica anilor 1997?

- Cand ne-am lansat noi, prin vara, muzica era foarte diferita. Intr-adevar de atunci, ea a evoluat foarte mult, insa avea parfumul ei. Si acum cand ascult acele piese vechi, le ascult cu placere. Dance-ul de atunci prindea foarte repede. Cantecul nu era commercial fara partile de rap. Refenele usor cantabile care s-au pastrat si astazi, iar melodiile erau mai lente, mai intime. Dance-ul de acum duce mai mult spre house.

- Ce gen muzical crezi ca prinde in prezent cel mai mult publicul?

- Dance-ul acapareaza multi oameni. Sunt multe trupe de pop-rock, ca Iris, Holograf sau Directia 5 care dupa atatia ani au foarte multi fani. Dar dance-ul e mai popular, mai pe intelesul oamenilor.

- Care este reteta de succes a unei trupe in general?

- In primul rand, muzica. Daca nu faci hituri, nu existi.Totul pleaca de la hituri: ai hit existi, nu ai hit, nu existi. Foarte important e sa-ti construiesti un brand. Sunt trupe care nu au mai scos nimic de foarte

multa vreme si au supravietuit datorita faptului ca au marcat foarte puternic o perioada si inca traiesc din succesul acelor vremuri. Conteaza foarte mult calitatea produsului pentru ca oamenii asculta numeroase cantece, dar foarte putine ajung cu adevarat in sufletul lor. E din ce in ce mai greu sa reusesti, dar poate satisfactia e si mai mare atunci cand ajungi sus.

- Cum creste o trupa?

- Trebuie sa ai suficient talent pentru a cuceri publicul. Mai exact e un cumul de calitati : talent, noroc, un compozitor bun, o piesa buna, o casa de discuri care sa te promoveze si sa produca un videoclip foarte bun. Spre exemplu melodia, ea trebuie facuta in functie de artist, sa i se potriveasca caracterului lui, a felului in care arata. Iar o formatie creste daca are mai multe hituri. Sunt trupe care fac un hit si dupa un an nu mai auzi nimic de ele. De fapt, ele treptat dispar, succesul li se diminueaza si oamenii le uita. Si e firesc. Atat timp cat le dai piese bune, cat ei simt ca ii respecti si ca le sustii atentia prin munca ta, ei te primesc in inima lor. Dar daca vad ca ai o ascensiune frumoasa si in continuare scazi scotand piese din ce in ce mai proaste, inseamna ca ceva nu e in regula si te elimina usor din acel loc pe care ti l-au rezervat in sufletul lor.

Noiembrie 2007

„Nu sunt modelul cel mai nimerit”

Festivalul Naţional Studenţesc de Muzică Folk a adunat laolaltă nume sonore ale genului printre care s-a numărat şi inegalabilul Nicu Alifantis. Perfecţionist din fire, Alifantis nu şi-a dezamăgit publicul şi a realizat un spectacol în adevăratul sens al cuvântului.

- Toată activitatea dumneavoastră se învârte în jurul artisticului. Din ce motiv aţi ales acest domeniu?

- Asta mi-a plăcut, asta am făcut de când mă ştiu, asta îmi place să fac şi o voi face în continuare, atâta vreme cât Dumnezeu îmi va da putere să continui.

- Dintre teatru, film, muzică şi poezie, care se situează cel mai aproape de sufletul dvs?

- Greu de spus, îmi place efectiv ceea ce fac, indiferent dacă se întâmplă pe scenă atunci când cânt sau la sala de repetiţie, când lucrez un nou album sau montez un spectacol de teatru, muzica unui spectacol de teatru sau de film. Fac cu mare credinţă oricare din aceste lucruri şi mă dăruiesc total.

- Cum percepeţi muzica românească actuală?

- Mi-e greu să comentez acest lucru pentru că nu e o perioadă prea propice pentru generaţia mea şi pentru cea a iubitorilor muzicii adevărate. Trăim nişte vremuri în care posturile de televiziune şi radio difuzează un anume gen muzical care prinde la public. De fapt, totul se strânge într-un cerc vicios, iar mass-media îl educă într-o zonă muzicală importată care cred ele că e vandabilă şi atunci automat induc în marea masă a publicului, îndeobşte tânăr, acest stil şi până la urmă cercul se întoarce şi se tot învârte şi se alege praful. Această muzică e îndrăgită de tineri şi nu de iubitorii de muzică adevărată.

- Şi ce înseamnă muzica adevărată?

- Beatles, Pink Floyd, Eric Clapton, Sting, oameni care cântă de mulţi ani, care vând în continuare, care sunt iubiţi. Asta înseamnă. E muzica aceea care rămâne, pe care o asculţi cu plăcere indiferent de an, de loc, de timp.

- O mare parte din textele cântecelor dvs aparţin unor mari nume ale literaturii. De ce aţi compus muzică pe astfel de versuri?

- Am considerat că e mai bine să apelez la poezia clasică şi contemporană, atât română cât şi universală, deoarece, neştiind să scriu foarte bine, am ales varianta asta. Mesajul în muzică este la fel de important, dacă nu chiar mai important decât muzica în sine. Şi atunci prefer opţiunea în care acest mesaj să fie poetic, bine scris, să aibă o acurateţe necesară.

- Cu ce alt stil, în afara folk-ului, v-aţi redefini ca artist?

- Nu mă consider un folkist decât dacă vreţi neapărat să mă numiţi aşa, dacă mă întâlniţi cu vocea şi cu chitara într-un concert. Toate albumele mele sunt orchestrate, nu cred că pot fi categorisit ca folkist, deci nu aş alege decât muzică. Singurul lucru pe care mi-l doresc să rămână în urma mea şi să se spună despre mine e că băiatul acela a făcut muzică frumoasă.

- Ce impresie v-a lăsat acest festival?

- E a treia oară când mă aflu la acest festival, cred foarte mult în organizatori care sunt nişte oameni teribil de sufletişti, dar care sunt depăşiţi, la un moment dat, de mici accidente organizatorice şi cred că atât atmosfera studenţească gălăţeană, cât şi publicul sunt foarte buni şi le doresc din tot sufletul ca acest festival să aibă o viaţă cât mai lungă.

- Ce le-aţi ura tinerilor care vă iau drept model?

- Că nu sunt modelul cel mai nimerit şi că e bine să se uite şi în alte locuri, poate găsesc ceva mai bun.

Mai 2006

În muzică se reuşeşte prin muncă

„Contează picătura de noroc de la început, indiferent de ceea ce faci!”, spune Alexandra Ungureanu

O voce de excepţie şi un sound nemaipomenit, Alexandra Ungureanu şi Crush au poposit, împreună cu Caravana televiziunii U, în oraşul de la Dunăre şi le-au oferit gălăţenilor un spectacol cu adevărat incendiar. Am reuşit să le furăm câteva minute, timp în care ne-au spus puţin din povestea lor.

- Cât de mult contează recunoaşterea unui artist pe plan internaţional?

- Alexandra Ungureanu: Aprecierea unui artist sau a unei formaţii în spaţiul internaţional cântăreşte foarte mult pentru carieră. Noi ne-am bucurat la un moment dat de o asemenea reuşită, cu o variantă în engleză a primului nostru single „Plâng nopţile” şi ne aşteptăm ca pentru al doilea album, reacţiile să fie mai bune. Dar pentru asta e nevoie de noroc mai ales, dar noi încercăm să-l facem să sune cât mai bine.

- Care sunt secretele unei trupe reuşite?

- Radu: Este o muncă gigantică ce-ţi scoate peri albi, îţi cad dinţii. Pe bune, stresul e foarte mare, competiţia e acerbă, iar pentru a te menţine acolo unde ai ajuns, e necesar să munceşti în continuare, nu te ţine nimeni doar pe ochi frumoşi.

- Sorin: Secretul constă întotdeauna în muzică, în cazul nostru muzica spune totul, e important să ştii să-ţi transmiţi prin ea sentimentele.

- Alexandra: E nevoie de oameni experimentaţi, însă reuşita unei formaţii e influenţată de muzica lor în principal.

- Vă consideraţi o gaşcă de succes?

- Alexandra: Niciodată nu am reuşit să mă bucur de clipa actuală, am mai avut realizări profesionale până acum, niciuna la fel de mare ca cea din prezent cu trupa, cu acest repertoriu, avem foarte multe concerte şi mergem peste tot în ţară, cunoaştem oameni diferiţi. În general, reacţiile sunt bune, am avut norocul ca după două single-uri, să ne numărăm printre cele mai căutate trupe la concerte pe partea de dance şi ne bucurăm de succes pentru că am muncit foarte mult pentru el. Contează picătura de noroc de la început, indiferent de ce faci!

- Radu: Ne vom bucura pe la 60 de ani când ne vom aminti cât de bine era…

- În viaţa de zi cu zi, cine sunt Alexandra Ungureanu şi Crush?

- Alexandra: E greu să vorbesc despre mine. Sunt aceeaşi persoană, atât pe scenă, cât şi în viaţa de zi cu zi: un om normal şi norocos pentru că am ocazia să trăiesc din munca mea. Acesta este cel mai important lucru despre mine.

- Radu: Suntem nişte oameni simpli, facem muzică, nu ne vedem făcând altceva, cu toate că am încercat să renunţăm de câteva ori pentru că am văzut cât de greu e şi acum că am reuşit e O.K.

- Ce pregătiţi pentru viitor?

- Radu: Un nou single, vom lansa un nou album în primăvară, am vrea mai curând însă mai liberi suntem doar lunea, în rest lucrăm foarte mult.

- Cum ţi-ai dori să-şi amintească românii de tine?

- Alexandra: Vreau ca toată lumea să ştie de proiectul actual, ne-am dedicat total pentru el. Îmi doresc ca ei să ne aprecieze munca, să avem public de vârste cât mai diferite. Muzica noastră fiind de club duce într-o zonă mai exclusivistă, dar datorită mesajului şi feeling-ului, cred că poate atinge mai multe segmente de vârstă. Satisfacţiile aduse de colaborarea cu Holograf au fost foarte mari pentru că ei au fost idolii mei din adolescenţă şi la momentul respectiv, când în primul rând mergeam la spectacolele lor îmi venea greu să prevăd ceea ce urma să se întâmple. Toate colaborările pe care le-am avut în trecut au semnificat practic trambulina spre prezent. Toate lucrurile pe care le-am trăit, bune sau rele, nu le regret pentru că m-au adus până aici şi eu reprezint rezultatul acestor întâmplări.

- Vă simţiţi mândrii că sunteţi români?

- Alexandra: În ciuda bancurilor mai mult sau mai puţin proaste, a chestiilor care ne conving sau nu, eu sunt împăcată cu gândul că m-am născut în această ţară, chiar mândră uneori. Dar nu m-am gândit niciodată să plec din ţară pentru că aici se află familia şi prietenii mei şi nu m-aş putea acomoda în altă parte.

- Radu: Înainte să începem proiectul Crush, intenţionam să plec în America, în Santa Monica, pe malul oceanului, trebuia să lucrez într-un restaurant care îi aparţinea lui Arnold Schwartzenegger, dar trebuia să încerc şi în România. Stau foarte prost cu dorul de casă şi am zis că dacă nu reuşesc, mă chinui un an, doi şi plec dacă nu-mi iese pasienţa. Dar am reuşit şi iată-mă aici. Toate astea pentru că sunt român. E ceva!

- Sorin: Întotdeauna am fost mândru de originile mele şi nu m-aş muta în altă ţară pentru niciun motiv.

Noiembrie 2006

Universul Anicutei Brailescu

"Nimicuri pentru bucuria sufletului”

Sunt oameni si oameni. Unii incarcati de griji aleg sa se nchida in sine, altii insa sunt dispusi sa-si deschida sufletul si incerca sa uite de probleme. Doamna Anicuta Brailescu este una dintre aceste persoane. De an buni din nimicuri, dumneaei creeaza lucruri care bucura ochiul si sufletul.

- Cu ati descoperit aceasta pasiune?

- Am fost placut impresionata de frumusetea naturii. Orice imagine ma inspira si intr-o zi m-a decis sa reproduc ceea ce vad.

- De cat timp va indeletnici cu confecionarea unor astfe de lucruri?

- De foarte mul timp, as putea spune ca m-am nascut cu acest har.

- Ati urmat vreun curs de specialitate?

- Nu. Totul iese din imaginatie, din mana mea. De fapt, meseria mea este croitoria : in copilarie coseam pe ascuns fiindca bunica nu era de acord. Spune ca nu poate fi o meserie de viitor. Totul era ca o joaca. Dupa ce m-am maritat, am constatat ca avea dreptate : croitoria nici atunci si nici acum nu a fost si nu este o meserie de viitor.

- Ce materiale folositi?

- Aparent nu au nicio legatura unele cu altele crengile si scoicile. Zapada artificiala este un element nelipsit din lucrari. Folosesc nimicuri.

- Cum reusiti sa faceti din el aceste lucruri?

- Prin imaginatie. Copacul are o poveste frumoasa : intr-o seara priveam pe fereastra copaci incarcati cu zapada. Atunci m-am intrebat : Oare eu nu voi putea sa reproduc acest copac? A doua zi m-am apucat de lucru.

- Care au fost primii critici? Cine a avut incredere in capacitatea dumneavoastra de a da viata acestor obiecte?

- Sincer nu am avut niciodata critici. Toata lumea mi-a spus numai vorbe frumoase. Iar aceste vorbe m -au ajutat sa merg mai departe, sa continui sa lucrez.

- Cate ore pe zi lucrati?

- Depinde de felul in care imi contabilizez timpul. Totul necesita rabdare. Sunt fericita ca imi petrec zilele realizand ceva frumos si util totodata.

- Le comercializati ?

- Nu, nu le vand. Sunt multi cei care imi calca pragul si sunt mulumita pentru ca simt caldura si emotie cand imi privesc lucrarile.

- Nu v-ar tenta sa mai catigati un ban?

- Nu, desi bani sunt puinti, ma bucur de simpla prezenta a acestor obiecte in cass mea. In ziua de azi lumea este saraca. Cine ar avea nevoie de astfel de lucruri ?

- Obisnuiti sa le daruiti?

- Toata lumea care imi bate la usa, primeste de la mine cate ceva. Cunoscut sau necunoscut vreau sa le ofer tuturor cate o mica bucurie.

- De fapt ce este aceasta preocupare?

- Este un adevarat refugiu. Totul trebuie uitat la un moment dat si cupandu-mi timpul mai uit. De cand sotul meu a decedat mi-am dedicat timpul copiilot confectionari acestor lucruri.

- Ce inseamna pentru dumneavoastra aceste lucrari?

- Totul. Sunt universul meu. Nimicuri care pentr mine reprezinta totul.

Octombrie 2003